Blog

2 - decembrie - 2013

Daca esti blestemat

Vrajitoarea Irina alunga blestemele

Există un obicei foarte rău la unii părinti de a-si blestema copiii atunci când îi supără. Tot timpul le-am recomandat părintilor ca atunci când copiii nu sunt cuminti, să-i bată, însă niciodatâ să nu-i blesteme. Deoarece blestemul, înjurătura, când sunt făcute de părinte asupra copilului pe care l-a născut, au urmări negative asupra lui. Copilul care a fost blestemat de tatăl sau mama lui si părintii respectivi nu s-au spovedit de acest păcat, deci nu au primit dezlegare de el, foarte usor este atins de blestem. Din această cauză pot veni boli, necazuri, suferinte, esecuri în viată peste copiii respectivi. Blestemele sunt foarte rele în casă, atât când sunt rostite de părinti asupra copiilor, cât si invers, de copii asupra părintilor. Multi copii nu se căsătoresc sau celor care se căsătoresc nu le merge bine în căsnicie din cauza blestemelor părintilor. Remediul cel mai eficient împotriva acestor blesteme transmisibile este Taina Sfintei Spovedanii facută atât de părinti, cât si de copii; după aceea un rol foarte important îl are citirea rugăciunii celei mari de dezlegare asupra întregii familii. Adică să meargă împreună, părintii cu copiii, la preot pentru a le citi acea rugăciune de dezlegare. Foarte grav este când părintii mor fară să le fi citit în viată rugăciunea respectivă. Acele înjurături si blesteme asupra copiilor lor, dacă nu sunt dezlegate de către preot, când sunt în viată părintii, pot produce foarte mari necazuri asupra copiilor. Dincolo de mormânt nu mai poate face nimeni acea dezlegare. Să ne ferim a rosti orice cuvânt rău asupra copiilor nostri pentru a nu se repercuta asupra lor si a nu le produce mari necazuri în viată. De asemenea, copiii niciodată să nu-si blesteme sau să-si înjure părintii care i-au născut. Nu mai vorbesc de acei copii care ajung chiar să-si lovească părintii, pe cei care i-au născut. Spun Sfintii Părinti că acelui copil care si-a lovit părintele, mâna respectivă nu-i mai putrezeste. Este ceva înfricosător! Pentru orice cuvânt iesit din gura noastră vom da răspuns în ziua Judecătii, înaintea lui Dumnezeu.

Pacat si blestem
Dan Horia Mazilu

Din punct de vedere crestin, istoria umana a fost marcata de pacatul originar, Omul criminal - cel care îi adusese ofensa lui Dumnezeu prin pacatul originar - este chiar titlul unei lucrari din 1644, semnata de un predicator occidental.

De-a lungul secolelor, s-a creat o imagine extrem de severa, înfricosatoare, chiar teribila, a lui Dumnezeu. 50 de proverbe folosite în Franta în secolul XVI stabilesc o relatie între pacat si pedeapsa si doar cinci între pacat si iertare.

Acumularea de greseli grabeste razbunarea divina. "Dumnezeu plateste tot", suna un proverb în circulatie în veacul XVI. Trufia, avaritia, mânia, trândavia, lacomia, desfrânarea, invidia, betia sunt prompt "taxate". Ciuma neagra, epidemiile de tot felul, sifilisul, foametea, razboaiele, pâna si navala haitelor de lupi, cutremurele si inundatiile, eruptiile vulcanilor, toate aceste nenorociri sunt atribuite mâniei lui Dumnezeu, care a îngaduit ca ele sa se abata asupra omenirii, ca sa-i frâneze acesteia dezmatul.

Relatia pacat-pedeapsa divina este la fel de veche ca însasi civilizatia. De aici pâna la invocarea urgiei divinitatii împotriva cuiva, adica pâna la blestem, nu pare a fi decât un pas.

Fiecare dintre noi nu se poate sa nu fi auzit un blestem macar o data în viata, fie si într-o poveste spusa de bunici în copilarie. Dar blestemul nu a fost doar o formula utilizata în relatiile dintre oameni obisnuiti, ci si o adevarata institutie juridica. El poate fi întâlnit în documentele românesti date de domni sau încheiate între particulari - mai ales la hotarniciile de sate -, ca o garantie a respectarii hotarârii respective.

Istoricii s-au aplecat prea putin - la noi sau în alte parti - asupra acestei realitati. Putem acum oferi cititorilor nostri fragmente dintr-o carte ce urmeaza sa apara la Editura Polirom, scrisa de prof. univ. dr. Dan Horia Mazilu si consacrata unui atare subiect. Sa vedem deci cum a aparut blestemul.

Geologii sunt de acord ca pricinuitoarea pacatului a fost (si este) ispita diabolica. Primul ierarh român care a meditat asupra învataturii sacre, Antim Ivireanul, era foarte sigur de acest lucru: "Ca zicem Ioann, la 3 capete ca: ´Cel ce face pacatul de la diavolul iaste, ca dinceput diavolul pacatuieste’". Sigur ca deraierea - calcarea cunoscutei interdictii în timpurile primordiale ori culpele grave mai târziu - nu s-a produs în absenta vointei libere a omului.

Teologii timpurilor dintâi ale crestinismului erau convinsi de aceasta "participare". Sa-l ascultam pe Sfântul Antonie cel Mare, renumitul pustnic: "Raul nicidecum nu e pricinuit de Dumnezeu, ci prin alegerea cea de buna voie s-au facut dracii rai, ca si cei mai multi dintre oameni [...] Nu cele ce se fac sunt pacate, ci cele rele, dupa alegerea cu voie...".

Oamenii cei dintâi, culpabili fiindca au voit sa se înalte (sugestie a amagitorului: "Dar Dumnezeu stie ca în ziua în care veti mânca din el vi se vor deschide ochii si veti fi ca Dumnezeu, cunoscând binele si raul", dar si expresie a propriei dorinte: "De aceea femeia, socotind ca rodul pomului e bun de mâncat si placut ochilor la vedere si vrednic de dorit, pentru ca da stiinta, a luat din el si a mâncat si a dat si barbatului sau, si a mâncat si el" - Facerea) au fost izgoniti din rai. Au fost lipsiti, adica, de vederea lui Dumnezeu.

Pacatul originar a fost - spun teologii moderni - "actul de ruptura a comuniunii primordiale dintre om si Creator". Sau, cum spunea Antim Ivireanul (referindu-se, în genere, la culpa, la culpa nemarturisita), pacatul "iaste o despartire de la Dumnezeu si nu te lasa sa vezi fata si slava lui Dumnezeu".

Dumnezeu putea sa blesteme. In codul veterotestamentar, ca sa poti profera un blestem - spunea cineva - trebuie sa ai un "drept" asupra celui pe care îl faci tinta imprecatiei: sau dreptul oferit de starea de pauperitate extrema sau de subjugare.

Dumnezeu putea - prin urmare - sa blesteme, formula imprecatorie fiind, în acest caz, decizie, hotarâre irevocabila, suficienta siesi, ce se transforma automat în realitate, fara amestecul altor "forte". Mai întâi însa, el binecuvânta. Blestemul - afirma Xavier Leon-Dufour, în Vocabulaire de theologie biblique, este ca un ecou inversat al binecuvântarii. Adam, apoi Eva vietuisera într-o stare binecuvântata, de fericiti "culegatori". Vrând sa se înalte, Adam a calcat o interdictie, o conditie a persistentei în acea "stare" ("A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam porunca si a zis: ´Din toti pomii din rai poti sa manânci. Iar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu manânci, caci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negresit!’ - Facerea; citatele ce urmeaza sunt din aceeasi carte, Facerea. Pentru a nu îngreuna lectura, nu am mai mentionat), cunoscând foarte bine consecintele.

Aceasta conditie, odata nerespectata, putea conduce la urmari posibil a iesi de sub control. Cunoasterea binelui si, mai ales, a raului îi putea îndemna pe primii oameni sa guste si din pomul vietii (succedaneu asteptat): "Si a zis Domnul Dumnezeu: ´Iata Adam s-a facut ca unul dintre noi, cunoscând binele si raul. Si acum nu cumva sa-si întinda mâna si sa ia roade din pomul vietii, sa manânce si sa traiasca în veci!...’".

Pedeapsa (caci a fost o "pedeapsa" urmare a unei judecati, si nu o "razbunare") s-a declansat, caci ordinea (calcarea interdictiei) fusese conturbata. Blestemul (complex) este, în aceasta situatie, doar un efect. Un efect asteptat chiar în Logica Vechiului Testament. Si a aparut astfel unul dintre cele mai vechi "trasee narative" - cel de la culpa la pedeapsa.

Intâi a fost blestemat "agentul" ispititor.

Sa întelegem ca, înainte de a-si produce (din îndemn diavolesc) ispitirea eficienta, sarpele ar fi avut si alte mijloace de locomotie decât cele pe care le cunoastem si ca starea actuala - umilitoare, oricum, dar si depozitara, prin factura ei insidioasa, a unor pericole, fie ele numai virtuale - se datoreste doar blestemului divin? Nu cred.

Când zamislise fapturile necuvântatoare, Dumnezeu rezervase un loc si celor care "se târau": "A facut Dumnezeu fiarele salbatice dupa felul lor, si animalele domestice dupa felul lor, si toate târâtoarele pamântului dupa felul lor. Si a vazut Dumnezeu ca e bine".

Sarpele se afla între acelea, dar Cartea Sfânta ne spune ca el se evidentia în chip absolut prin siretenie ("Sarpele însa era cel mai siret dintre toate fiarele de pe pamânt, pe care le facuse Domnul Dumnezeu") - însusire ce trimite spre malefic. Siretenia lui guverneaza o seductie ce face întâi apel la logica. ("Si a zis sarpele catre femeie: ´Dumnezeu a zis el, oare, sa nu mâncati roade din orice pom din rai?’ Iar femeia a zis catre sarpe: ´Roade din pomii raiului putem sa mâncam; numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului...’, pentru a ajunge apoi la o convingatoare mistificare (ascunzând si destul adevar, caci vorbea, de fapt, Celalalt, omniscient, si el): "Nu, nu veti muri! Dar Dumnezeu stie ca, în ziua în care veti mânca din el, vi se vor deschide ochii si veti fi ca Dumnezeu, cunoscând binele si raul").

Blestemul divin (de tip "izolationist", dar respectând schema "cauza-efect") îl duce pe acest simbol biblic al înselatoriei, dar si al inteligentei negative, la starea lui cunoscuta (sau aproape de ea): "Zis-a Domnul Dumnezeu catre sarpe: ´Pentru ca ai facut aceasta, blestemat sa fii între toate animalele si între toate fiarele câmpului; pe pântecele tau sa te târasti si tarâna sa manânci în toate zilele vietii tale! Dusmanie voi pune între tine si între femeie, între samânta ta si samânta ei; aceasta îti va zdrobi capul, iar tu îi vei întepa calcâiul’".

Incitat de eternul Ispititor, Adam a vrut sa se înalte, s-a "trufit". Trufia a fost întâiul act perturbator al ordinei creatiei si de ruptura - vedeam mai sus - între om si Creator, materializat în gestul de nesupunere al lui Lucifer (dovada ca Raul existase înainte de om si în afara de el) si repetat de "neascultarea" lui Adam (în fond, un abuz de libertate al omului fata de Dumnezeu, o negare orgolioasa a transcendentei lui Dumnezeu), dornic sa se înalte, sa fie aidoma lui Dumnezeu.

Sa-l ascultam pe acelasi teolog de încredere consultat si pâna acum, adica pe Antim Ivireanul, care, într-o didahie, face o succinta "istorie" a pacatului originar (citez aici - cum am facut-o si pâna acum - si în continuare dupa Antim Ivireanul, Opere, editie critica de Gabriel Strempel, Bucuresti, Ed. Minerva): "Pentru caci pacatul cel dintâi si mai mare decât toate pacatele iaste mândria [în alt loc îi zice "trufie" - nota mea, D.H.M.], care o au izvodit si au nascut singur satana, carele era înger si sa numiia Luceafar, pentru multa lumina ce avea; care mândrie l-au surpat si l-au pogorât cu toata ceata lui întru cÈle mai de jos prapastii ale iadului. Si dintr-atâta lumina ce avea s-au facut decât toate negretele si decât toate întunÈrecile mai negru si mai întunecat si iaste sa se osândeasca în vÈci nesfârsit pentru caci nu are tamaduiala, nici vindecare rana lui, ca fiind duh, nu are pocainta.

Si cu acest pacat al mândriei, pentru multa lui zavistie, au însalat si pe ticalosul Adam, de l-au surpat din cinstea lui si l-au adus la moarte si l-au pogorât si pre dânsul în iad. Si precum pacatul mândriei au avut putere de au pogorât pre Luceafar, pâna la cele mai de jos prapastii ale iadului, asa si bunatatea smereniei are mai multa putere decât mândriia, ca au facut pre singur Dumnezeu, care iaste facatoriul Luceafarului si s-au plecat atâta, cât au lasat ceriurile si toata slava si lauda ce avea de toate puterile ceresti, de s-au pogorât pre pamânt si s-au facut om si s-au smerit pâna la moarte, dupa cum zice fericitul Pavel, moarte de cruce, si s-au pogorât si în iad de au scos pre Adam, cu tot neamul lui si l-au suit împreuna cu dânsul la ceriu, unde au fost si mai înainte. Iara Luceafarul n-au putut sa se mai sue, caci îl atârna pacatul în jos".

Pâna sa moara si sa ajunga în iad (asteptând salvarea cristica), Adam a fost exclus din rai. Desi plasat nu prea departe de mirificul tarâm ("Si izgonind pe Adam, l-a asezat în preajma raiului celui din Eden..."), Adam a fost pedepsit. Asupra lui a cazut blestemul de a munci, de a-si câstiga cele necesare traiului prin truda. Coborât din starea edenica, Adam, omul, era proiectat în conditia lui fireasca - de truditor - prin blestem (construit pe schema acelei logici în care pacatul duce la sanctiune: "Pentru ca ai facut cutare lucru - vei suferi cutare pedeapsa):

"Iar lui Adam i-a zis: ´Pentru ca ai ascultat vorba femeii tale si ai mâncat din pomul din care ti-am poruncit: ´Sa nu manânci’, blestemat va fi pamântul pentru tine! Cu osteneala sa te hranesti din el în toate zilele vietii tale!’".

Nici mediatoarea ispitei nu a fost iertata:

"Iar femeii i-a zis: ´Voi înmulti mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale; în dureri vei naste copii; atrasa vei fi catre barbatul tau si el te va stapâni’".

Pacatul faptuit de Adam (la inspiratia diabolica) va fi - se stie - unul "de moarte". El va deschide septenarul (un 7 "magic" interpretat cu entuziasm de teologi, rezultat al unor clasificari petrecute în timp, începând cu Sfântul Apostol Pavel si Origene, Evagrie Ponticul sau Ioan Cassian si continuând cu Ioan Klimax si Grigore Dialogul), va inaugura sirul pacatelor "capitale" (de la lat. caput "cap"), adica al acelor culpe ce vor fi "radacini" si capete de serie pentru alte abateri subiacente.

Si la Antim descrierea acestor "purcederi" seamana cu schemele (crengi, crengute, ramurele) ce sistematizau pacatele, nascânde unele din altele, în "manualele" confesorilor din Apusul Europei: "[...] pacatul cel dintâi iaste trufiia, dintre carele sa naste semetia si neascultarea ["cazul adamic"]; al doilea iaste zavistiia, dintru carele sa naste vrajmasiia si uciderea..." Situatia celui de-al doilea pacat "mortifer", cu rasfrângerile sale, descrie evident starea lui Cain, "invidiosul criminal". Blestemat si el, desigur:

"Si a zis Domnul: ´Ce ai facut? Glasul sângelui fratelui tau striga catre mine din pamânt.

Si acum este blestemat de pamântul care si-a deschis gura sa, ca sa primeasca sângele fratelui tau din mâna ta.

Când vei lucra pamântul, acesta nu-si va mai da roadele sale tie; zbuciumat si fugar vei fi tu pe pamânt’".

Tot blestemul unei munci infinite si ineficiente. Sanctiune maxima, se vede treaba, daca si Noe (cu autoritatea paterna) îi traseaza celui de-al treilea fiu al lui, Ham, cel care vazuse sub cort "goliciunea tatalui sau", tot printr-un blestem decisiv - definitiv, caci era "blestem de tata" - un destin aflat sub semnul travaliului necurmat, într-o stare de dependenta totala (prefigurând schema trifunctionala - a celor trei ordine: bellatores, oratores si laboratores - si fixând inegalitatea dintre cei meniti luptelor, cei ce aveau a se ruga si cei osânditi sa munceasca; Ham era blestemat sa ajunga robul fratilor sai Sem si Iafet.

"A zis [Noe]: ´Blestemat sa fie Canaan! Robul robilor sa fie la fratii sai!’" etc.

Printr-un joc lexical, în româneste verbul a munci si substantivul munca vin din vechea slava (mociti, moka), unde însemnau "a chinui" si "chin" (nu neaparat "chinurile iadului", cum credea Mircea Vulcanescu). Trebuie sa existe niste tâlcuiri pentru biruinta acestui lexem (care, în limba veche, avea înca semnificatii "etimologice": munca, munci "chinuri", a munci (pe cineva) "a chinui, a tortura", muncitoriu "chinuitor, tortionar, calau"; aceste întelesuri nu s-au pierdut cu totul nici astazi si transformarile semantice pe care el le-a suferit.

Intâmplarea aceasta "de vocabular" a facut ca în româneste, la români, vorba care denumeste "lucrarea" sa se aseze perfect ca sens initial peste porunca-blestem de sorginte divina ("stigmat", caci rezulta dintr-o condamnare). Munca este chin, când vrei sa spui despre un om ca este chinuit, spui ca este muncit.

Dumnezeu îl blestema pe Adam sa lucreze, spre a-si duce zilele, un pamânt (si el blestemat) nefertil ori care da "roade" nefolositoare: "Spini si palamida îti va rodi el si te vei hrani cu iarba câmpului". "Sudoarea fetei", evocata în prima Carte a lui Moise, va fi amplificata de incertitudinea rezultatelor. La fel vor sta lucrurile si în cazul lui Cain, ucigasul caruia pamântul îi va refuza pur si simplu efectele muncii.

Adam fusese prevenit ca rezultatul neascultarii sale (pacatul) va fi moartea: "Caci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negresit". Sa fi fost vorba, daca "starea de ascultare" s-ar fi perpetuat fara accidente, de o "imortalitate" implicita existentei în paradis? Greu de spus. Vechiul Testament nu ne comunica în aceasta directie mai nimic. Amenintarea cu moartea nu se concretizeaza imediat dupa faptuirea pacatului.

Moartea - cel putin cea fizica, desi teologii spun ca nu numai despre acest "sfârsit", natural oricum, ar fi vorba în Cartea Facerii, ci si despre (sau, poate, mai ales) cea spirituala - este o "secventa" a blestemului. Ea succede unei existente chinuite. Pare a fi chiar o "eliberare".

"In sudoarea fetii tale îti vei mânca pâinea ta, pâna te vei întoarce în pamântul din care esti luat; caci pamânt esti si în pamânt te vei întoarce".

"Pulvis es et in pulverem reverteris" - moartea (ca o pedeapsa care cuprinde si partea fizica si pe cea spirituala), mortalitatea (blestem divin) sunt urmari - spaimoase, fara îndoiala, temelii ale unei lungi "teologii a amenintarii", ale fricii, ale pacatului. Sa-l ascultam iarasi pe Antim, citând în acest rând o autoritate incontestabila: "precum zice fericitul Pavel: ´Printr-un om au întrat pacatul în lume si, prin pacat, moartea’".

Suprimarea lui Abel va atrage asupra lui Cain, ucigasul, blestemul Divinitatii. Dumnezeu pune în acest rând blestemul pe seama unui pamânt oripilat de sângele inocent scurs în urma fratricidului: "Si acum esti blestemat de pamântul care si-a deschis gura sa ca sa primeasca sângele fratelui tau din mâna ta". Lipsa roadelor (o munca desfasurata, deci, în van), un chin sufletesc cu un ambitus ridicat si izolarea de "grupul" caruia îi apartinea - acestea sunt poruncile drastice: "Când vei lucra pamântul, acesta nu-si va mai da roadele sale tie; zbuciumat si fugar vei fi tu pe pamânt". Aflat în directa comunicare cu Creatorul, Cain repeta condamnarea si îi descopera un subtext agravant: "Si a zis Cain catre Domnul Dumnezeu: ´Pedeapsa mea e mai mare decât as putea-o purta. De ma izgonesti acum din pamântul acesta, ma voi ascunde de la fata ta si voi fi zbuciumat si fugar pe pamânt si oricine ma va întâlni ma va ucide’".

Cel ce proferase blestemul îl "linisteste" pe criminal, spunându-i ca îl va feri de moartea fizica: "Si i-a zis Domnul Dumnezeu: ´Nu asa, ci tot cel ce va ucide pe Cain înseptit se va pedepsi’". Expierea - o eliberare, în fond - este amânata (Dumnezeu îi pune chiar un "semn" protector), dar tortura va fi împinsa catre valori maxime, caci insul este lasat prada, pentru un interval neprecizat, acelei "munci" interioare (zbuciumul pe care blestemele românesti îl vor trata ca tremur) necurmate, acelui chin sufletesc nesfârsit, produs de niste "spasme" de nepotolit.

Si, în afara de aceasta, Cain este condamnat la separare ("Fugar vei fi tu pe pamânt"), iar separarea, ruptura de grup, izolarea, într-un cuvânt "punerea la distanta", sunt tot o forma de moarte. Chiar daca disparitia propriu-zisa este nedatabila, amânarea aceasta (agravata de imposibilitatea de a vedea "fata" lui Dumnezeu) este, în sine, o tortura teribila. Rupt de ai sai, pierzându-si rosturile si raporturile cu ceilalti, insul moare, caci intra, în fapt, sub puterea de separare a mortii.

Comentarii (0)

Adauga comentariu

Nume
Webhttp://
E-mail
Comentariu
s

Mă găsiți la: 0721 166 364